Robotica socială este ramura roboticii dedicată dezvoltării de roboți capabili să interacționeze natural cu oamenii într-un context social, respectând norme comportamentale umane precum contactul vizual, exprimarea emoțională, distanța fizică adecvată și convențiile conversaționale, dincolo de simpla executare a unor sarcini fizice.
Spre deosebire de roboții industriali, proiectați pentru precizie și repetabilitate în medii controlate, izolate de oameni, roboții sociali sunt gândiți special pentru a coexista și colabora cu oamenii în spații comune — case, spitale, școli, hoteluri, magazine — necesitând capacități suplimentare de percepție și comunicare: recunoașterea vorbirii și a expresiilor faciale, generarea de răspunsuri conversaționale naturale, uneori chiar simularea unor „emoții” prin mișcări faciale sau tonul vocii sintetizate.
Aplicațiile practice ale roboticii sociale se dezvoltă rapid în mai multe domenii: asistență pentru persoane vârstnice sau cu dizabilități (companie, mementouri pentru medicație, monitorizare de siguranță), educație (roboți care ajută copiii cu autism să dezvolte abilități sociale, sau care predau limbi străine prin interacțiune conversațională), sănătate mintală (companie terapeutică pentru reducerea izolării sociale), servicii clienți în retail și hoteluri (roboți recepționeri care ghidează vizitatorii) și terapie pediatrică (roboți care fac spitalizarea mai puțin stresantă pentru copii).
Provocările centrale ale domeniului includ construirea încrederii utilizatorilor, evitarea „efectului de uncanny valley” (disconfortul resimțit de oameni în fața roboților prea asemănători, dar nu perfect asemănători, cu oamenii) și considerații etice privind atașamentul emoțional al utilizatorilor vulnerabili față de roboții sociali.
